Nichita Stanescu, nascut la 31 martie 1933 in Ploiesti, a fost unul dintre cei mai importanti si mai inovatori poeti romani ai secolului XX, considerat initiator al neomodernismului in poezia romaneasca. Fiul lui Nichita Stanescu senior si al Tatianei, a crescut in Ploiesti, oras petrolier cu o viata culturala activa. A urmat Liceul Sfantul Petru si Pavel din Ploiesti, apoi Facultatea de Filologie a Universitatii din Bucuresti, pe care a absolvit-o in 1957. A debutat in revista Tribuna din Cluj in 1957 si editorial cu volumul Sensul iubirii in 1960, care a marcat imediat o voce poetica noua, de o prospetime si originalitate remarcabile. Au urmat volume care au revolutionat poezia romaneasca: O viziune a sentimentelor in 1964, Dreptul la timp in 1965, 11 Elegii in 1966, Laus Ptolemaei in 1968, Necuvintele in 1969 si Epica Magna in 1978. Nichita Stanescu a reinventat limbajul poetic romanesc, trecand de la o lirica a sentimentelor la o poezie a ideilor pure si a abstraciunilor, creand un univers poetic in care cuvintele isi depasesc semnificatia obisnuita. Conceptul de necuvinte, inventat de el, reprezinta o tentativa unica de a exprima inexprimabilul, de a ajunge la esenta limbajului dincolo de cuvintele insele. A primit numeroase premii nationale si internationale, inclusiv Premiul Herder in 1975 si a fost propus de mai multe ori la Premiul Nobel pentru Literatura. A fost ales membru corespondent al Academiei Romane. Viata sa personala a fost marcata de excese si de o sanatate subminata de alcoolism. S-a casatorit de doua ori si a avut relatii tumultuoase care au alimentat o parte din creatia sa. A murit la 13 decembrie 1983 in Bucuresti, la varsta de doar 50 de ani, rapus de o criza cardiaca. Moartea sa prematura a lasat literatura romana orfana de unul dintre cei mai mari poeti ai sai, a carui opera continua sa fascineze prin profunzime si originalitate.